Recenzie “Civilizaţia japoneză tradiţională” Capitolul: Valoarea tradiţiei. Sărbători, festivităţi, obiceiuri

Lucrare la disciplina Fundamentele Ştiinţei Mărfurilor 

Bibliografia autorului: Octavian Simu s-a născut pe 10 iunie 1935 la Ilişeşti, judeţul Suceava, devenind prozator, niponolog şi eseist. Este fiul Eudochiei (născută Botuşanu) şi al lui Marcu Simu, funcţionar. Face studii universitare la Facultatea de Medicină din Iaşi (1952-1958) şi profesează, după absolvire, în judeţele Bacău, Suceava, la Iaşi şi, din 1961, la Bucureşti. În perioada 1966-1972 învaţă limba japoneză la Universitatea Populară din Bucureşti. Este membru fondator al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti (1990), preşedinte al Societăţii Române de Niponologie (din 1990) şi membru al Asociaţiei de Studii Orientale din România.

Locul lucrării recenzate în opera autorului: Opera cuprinde Balanţa cu umbre, Bucureşti, 1971, Spaţiile altora, Bucureşti, 1972, Lumină târzie, Bucureşti, 1974, Popasul, Bucureşti, 1975, Drumeţul fără toiag, Bucureşti, 1977, Rădăcinile casei, Bucureşti, 1978, Pecetea dragonului. Însemnări de călătorie în China, Bucureşti, 1980, Civilizaţia japoneză tradiţională, Bucureşti, 1984, Prizonierul deşertului, Bucureşti, 1985, Dicţionar de literatură japoneză, Bucureşti, 1994, Crângul semnelor, Bucureşti, 2001.

O imensă cantitate de informaţie referitoare la mitologie, religii, doctrine etice, sărbători, morale, legislaţii, familia japoneză, copilul, femeia, locuinţa, limba vorbită şi scrisă, învăţământul, repere literare, artele tradiţionale decorative, performanţele artei japoneze, arhitectura tradiţională, pictura şi altele, se structurează în capitole autonome din lucrarea “Civilizaţia japoneză tradiţională”. Fără a stabili ce e corect şi ce nu din stilul japonezilor de viaţă, dar folosind exhaustiv posibilităţile prezentării descriptive, Octavian Simu are meritul de a înlesni cunoaşterea, din perspectivă panoramică, a spiritualităţii unei mari culturi extrem-orientale.

Pilonii de susţinere ai tradiţiei japoneze sunt migala, străduinţa şi simţul ordinei. Tradiţia s-a strecurat în conceptul religios, în maniera artistică, în nevoia omului de a-şi ridica acoperişul casei, în iubirea semenului, în trecerea spre nefiinţă. Tradiţia niponă preia cu seninătate tot ce vine din afară interesant şi stimulator, dar noutatea este metamorfozată şi asimilată în fondul tradiţional astfel încât pare de o veritabilă autenticitate japoneză cu multiple sensuri.

De remarcat că o tradiţie anume, o sărbătorire specifică unui anumit loc e cu mult mai importantă în mesajul său decât una a întregului pământ insular. Oamenii sunt vanitoşi în a-şi evidenţia produsul propriu, elementul lor definitoiu în ansamblul naţiunii.

Japonezii desemnează prin cuvântul matsuri, festivitate, sărbătoare, momentul de delectare ocazionat de o zi anume şi de un loc bine stabilit. Matsuri-urile oferă şansa de a te afirma liber, cu spontaneitate dar în acelaşi timp cu raţionament, devotament. O sărbătoare niponă ajută „străinul” să înţeleagă mai uşor cum privesc japonezii lumea.

Anul Nou, considerat o tradiţie relativ recentă (apărută după al doilea război mondial), este sărbătorit cu mare bucurie, incomparabil mai zgomotos şi mai colorat decât în ţările occidentale. Pregătirile pentru zilele de 1, 2 şi 3 ianuarie, san-gani-chi se fac din timp. Se începe cu o curăţenie mare a casei, se prepară mâncărurile tradiţionale şi se face aprovizionarea cu cele necesare pentru o săptămână întreagă deoarece magazinele vor fi închise pe tot parcursul festivităţilor. Ca pregătire obligatorie este decorarea intrărilor caselor şi a tot ce înseamnă poartă sau uşă din faţa locuinţelor. Decoraţia trebuie să fie o combinaţie armonioasă din ramuri de brad sau pin, bambus şi ferigă, ele simbolizând fericire şi viaţă îndelungată. Crengile verzi din pin, kodomatsu,cum se numesc, îşi fac apariţia în ultimele zile ale lunii decembrie. Decoraţia exterioară mai cuprinde şi frânghiile împletite din pai de orez numite shimenawa, atârnate de câte doi stâlpi. Pe frânghie se prind fâşii de hârtie albă, portocale sau mandarine, un homar sau un rac uriaş de culoare roşie (care simbolizează bătrâneţea, deoarece are spinarea încovoiată), spice de orez (cu semnificaţia longevităţii şi a fericirii). Nu lipsesc nici lampioanele care licăresc într-un număr impresionant şi fac noaptea mai tainică. Pe 1 ianuarie, japonezii consideră că sunt mai vârstnici cu un an. În ultima zi din decembrie mulţimile pleacă în pelerinaj la templele budiste şi sanctuarele shintoiste, fiecare om acolo unde îl îndeamnă inima, credinţa şi traiţia familiei sale. Se pare că la Tokio, în clipa de cumpănă între un an şi altul, sună nu mai puţin de 108 clopote mari ale templelor vestind plecarea anului vechi. Oamneii aflaţi în temple sunt primii care aduc omagii zeilor. Ei bat din palme zgomotos, crezând că aşa atrag atenţia kami-ilor asupra lor, aruncă în cutii colectoare bănuţi şi cumpără diferite obiecte, tăbliţe magice, talismane puse în vânzare de preoţimea sanctuarelor. „Bonzii, preoţii budişti, mişună în sutanele lor albe, negre sau galbene, cu capetele rase, împlinind ritualuri misterioase sau strecurându-se prin mulţime spre o destinaţie necunoscută.” (apud pg. 95). Familiile vor rămâne acasă şi vor trimite felicitări şi urări celor dragi. Până şi datoriile băneşti sunt rezolvate tocmai pentru a începe noul an cu planuri de investiţii care să satisfacă fiecare membru al familiei.

În prima zi a Anului Nou, numită Oshogatsu, japonezii se întâmpină cu salutul tradiţional „Akemashite o-medeto gozaimasu” care înseamnă „Felicitări la început de an” sau „Cele mai bune urări la început de an”. Oamenii îşi urează sănătate, fericire şi putere, închinând ceşcuţe cu un soi de lichior dulce şi aromat numit otoso, dar nu e uitat nici sake-ul (obţinut din orez). Se mănâncă mochi, turte mici, ovale, din aluat de orez, prăjite sau copate pe cărbuni, uneori înmuitae în apă şi osonai, nişte turte mai mari, aduse ofrană spiritelor strămoşilor.  Sashimi este diversitatea de peşte crud, se prepară zarzavaturi şi ierburi comestibile prăjite în untură de peşte , un fruct specific nipon numit kake este extrem de căutat, banane şi multe altele. În zona oraşului Tokio, prânzul primei zile din an poartă numele zoni şi începe de la micul dejun, continuându-se până seara.

Copiii primesc daruri, binecunoscutele otoshidama. Din această perspectivă, Anul Nou ar echivala cu Crăciunul din lumea europeană. Femeile îmbracă cele mai frumoase kimonouri, îşi pun pe cap baticuri colorate sau pălării speciale.

Prima vizită din noul an la sanctuarul sau templul preferat se numeşte hatsu mode, acolo unde familia obişnuieşte să meargă şi în restul anului pentru ceremoniile religioase. La Tokio, de pildă, lumea vizita Palatul imperial pentru a aduce omagii familiei domnitoare. În ziua Anului Nou, împăratul salută cerul şi pământul, munţii, constelaţia anului şi cei patru zei care îşi au reşedinţele în cele patru direcţii. În a cincea zi a lunii ianuarie, în parcul Hibiza din apropierea palatului imperial se fac demonstraţii de îndemânare şi acrobaţie a pompierilor voluntari îmbrăcaţi în costumele de epoca ale secolelor XVII si XVIII. Demonstraţia se numeşte Dezomeshiki. În 6 ianuarie, pompierii din Tokio, în uniforme moderne, de data aceasta, fac o mare demonstraţie de stingere a incendiilor. Tokio, ca şi alte oraşe nipone, în trecut, a trăit numeroase incendii catastrofale iar profesiunea de pompier s-a aflat întotdeauna la mare cinste.

Sărbătoarea din 7 ianuarie, numită nana-kusa, se traduce „cele şapte ierburi”. În trecut, curtea imperială şi poporul mergeau la culesul a şapte specii de ierburi, printre care şi pătrunjelul. Se mânca, în mod tradiţional legume cu terci de orez.

Zilele de 15 şi 16 ianuarie reprezentau în vechime adevăratul sfârşit al Anului Nou. 16 ianuarie, hoko-nin no yaburu-iri, sau „Vacanţa ucenicilor” era ziua în care se mânca terci de orez cu fasole. La 20 ianuarie, tradiţia populară îi îndemna pe japonezi să-şi deschidă dulapurile unde păstrau obiecte de valoare, să le inventarieze şi să petreacă o nouă sărbătoare, kura-biraki, prilej de a relua masa specială de Anul Nou.

După vechiul calendar, primăvara începe odată cu luna februarie, aşa că, în ultima zi a lunii ianuarie are loc sărbătoarea setsubun. Se împrăştie în toată casa boabe de mazăre ori de fasole prăjită şi fiecare membru din familie mestecă atâtea boabe câţi ani au plus una pentru cifra vârstei. Împrăştierea boabelor simbolizează îndepărtarea spiritelor rele. Alte surse spun că această sărbătoare ar avea loc pe 3 şi 4 februarie, ceremonie numită mamemaki, socotită ca ajun de primăvară. Capul familiei împrăştie boabele prin colţurile întunecate ale casei şi la intrarea în casă, strigând următorul îndemn: „Oni wa soto, fuku wa uchi”, adică „diavolii să iasă afară, norocul să intre”.

„Sărbătoarea fetiţelor” are loc pe 3 martie şi este una din cele mai mari sărbători ale japonezilor, dedicată fetiţelor, numită de ei Hinamatsuri, de unde s-ar traduce „Sărbătoarea păpuşilor” (hina în limba lor însemnând păpuşă). Tradiţia s-ar părea că porneşte din China, unde oamenii obişnuiesc primăvara să-şi „spele” păcatele creând nişte păpuşi simple din hârtie sau bambus, pe care le aruncau în apele râurilor, după ce le confesau păcatele săvârşite. Începând cu 1603, păpuşile sunt stilizate şi seamănă mai mult cu nişte curteni, şi impun mai mult un sentiment de respect în loc de dragoste. Cu toate acestea, în jurul lor există un fenomen de mister şi sacralitate. Confecţionarea unei păpuşi de valoare poate lua şi un an de zile şi este extrem de costisitoare achizişia ei. Accesul la o astfel de piesă de artă este o singură dată pe an. Păpuşile sunt comercializate în set de 15, ele reprezentând funcţiile de la curtea domenască: împăratul, împărăteasa, doamnele de la curte, muzicanţii, demnitarii şi slujitorii. Câte fetiţe există într-o casă, atâtea seturi de păpuşi vor fi păstrate la loc sigur. În casă, se aşează în cea mai luminoasă cameră a casei o etajeră de lemn cu 5 sau 7 rafturi. Poliţele sunt pictate şi decorate cu flori de piersic (de aici se mai numeşte şi Festivalul piersicilor). Fructul simbolizează prin floarea sa, blândeţea şi graţia feciorelnică. Prietenii fetei invitaţi la o astfel de ceremonie sunt trataţi cu shirozake, o băutură albă, dulce şi siropoasă, făcută din boabe de orez şi din sake mult diluat, precum şi prăjituri, fructe glasate sau orez fiert. Expoziţia durează aproximaativ două săptămâni.

Meşteşugarii japonezi au dorit să redea cât mai veridic trăsăturile acestor marionete care sunt capabile să fie mânuite, sunt suficient de expresive, pentru a reprezenta punctul de pornire al unei arte speciale, arta mânuirii marionetelor, teatrul de păpuşi, cum se spune astăzi Bunraku-ul japonez. Acest meşteşug este susţinut în special de către femei.

Pentru a compensa remarcabila Hinamatsuri, pe 5 mai există o sărbătoare a băieţilor relativ asemănătoare numită Tango no sekku, cu o vechime de mai mult de 100 de ani, în care băieţii primesc păpuşi ce imită samuraii războinici, cu caracter milităresc, cu figuri aspre, încruntate. Sunt expuşi în vând crapi din hârtie care simbolizează puterea, ambiţia şi răzbunarea. Acest decor se numeşte nobori.

Echinocţiul de primăvară, numit de japonezi Higan, se desfăşoară între 20 şi 21 martie. Este considerată sărbătoarea strămoşilor imperiali. În credinţa niponă, morţii străbat în aceste zile spaţiul de dincolo de Oceanul Existenţei într-un tărâm îndepărtat, mai precis în Nirvana. Oceanul care desparte lumea pământeană de cea viitoare, se spune că ar fi considerat plin de pasiuni, iluzii şi suferinţe. Trecerea apei, lupta împotriva curenţilor ai ispitei aduc pe celălalt mal bucuria iluminării, a cunoaşterii, fericirea Nirvanei. Oamenii obişnuiesc să meargă la cimitir şi să îngrijească mormintele vechi ale strămoşilor. Apoi se fac slujbe în temple şi cimitire, se mănăncă ohagi (găluşte din orez moale, învelite într-o pastă dulceagă de fasole) şi se bea sake.

Naşterea lui Buddha, este comemorată de popor pe 8 aprilie care este numit Shakya-muni. În temple sunt expuse statuete ale lui Buddha copil iar acestea sunt stropite cu un ceai special făcut din lemn dulce (ama-cha), fiind considerat botezul părintelui religiei lor, fenomen numit Kambutsu-e. Superstiţioşii beau din ceaiul din lemn dulce pentru a se vindeca de boli parazitare intestinale cauzate de viermi. Alţii cred că ceaiul poate alunga furnicile ori insectele care pot pătrunde în locuinţe. Faptul că sărbătoarea este desfăşurată în luna aprilie, floarea de cireş capătă o puternică simbolistică în cultura niponă. Unii cireşi (numiţi sakura) cu petale albe-roz sunt cultivaţi numai cu rol estetic de mai bine de 1000 de ani. Floarea de cireş ţine aproximativ 3 săptămâni şi colorează pământul insular. Efemeritatea florii este asemuită perioadei de glorii a unui samurai, care îşi dedică viaţa pentru o cauză bună şi îşi sacrifică vexistenţa în plină tinereţe şi vigoare. Privitul florilor este o modalitate de recreere şi poartă denumirea de hanami. Cireşul înflorit a fost întotdeauna motiv al creării poeziilor, artelor şi esteticii japoneze.

Ziua de naştere a actualului împărat se serbează pe 29 aprilie, când se ţine o ceremonie specială pentru pacea şi prosperiatea ţării, desfăşurată la trei altare aflate în incinta palatului. După 1945, cetăţenii japonezi au primit dreptul să treacă Podul Dublu care conduce spre intrarea principală a palatului şi să pătrundă în incinta sacră, unde îşi pot înscrie numele într-un registru special de felicitare a împăratului.

Altarul de la Nikko ridicat cu mai bine de 300 de ani, este considerată cea mai magnifică realizare arhitecturală de acest fel din Japonia. Ceremonia are loc la 1 iunie iar lumea vine în straie de epocă şi sărbătoreşte în stilul veacului al XVII-lea.

După 15 iunie, irisul (shobu) este ceremoniat aproape 3 săptămâni în parcuri precum Meiji sau Horikiri din Tokio.

Solstiţiul de vară, denumit geshi, este sărbătorit pe 22 iunie.

Deschiderea oficială a sezonului pentru ascensiunea vulcanului Fuji este pe 1 iunie. Acest munte a inspirat picturi, stampe şi poeme. Fuji este considerat un munte sacru iar ascensiunea lui este văzută ca un pelerinaj.

Odinioară, în data de 7 iulie, în mediul rural avea loc sărbătoarea stelelor, a adolescenţilor sau a îndrăgostiţilor, numită Tanabata.Sărbătoarea îşi are originea într-o legendă chineză veche şi s-a înregistrat pentru prima dată ca sărbătoare din secolul al V-lea. În Japonia s-a introdus două secole mai târziu. Povestea vorbeşte despre două stele aşezate de o parte şi de alta a Căii Lactee care, în mişcarea lor aparentă pe bolta cerească, se apropie o singură dată pe an, la 7 iulie. Stelele sunt personificate de cei doi îndrăgostiţi: Kengyu, frumosul păstor şi Shokujo, minunata prinţesă.  Soarta le-a sortit să fie fericiţi o singură noapte pe an, în restul timpului Râul Ceresc (Calea Lactee) le desparte.

Un obicei extrem de signifiant în cultura japoneză este spiritul chanoyu adică spiritul ceaiului. Cum acest ritual este înrădăcinat în istoria poporului de mai bine de patru secole de maestrul Sen no Rikiu care i-a stabilit regulile, există numeroase şcoli, în jur de 30 de instituţii cu un milion de amatori, unde se păstrează această artă, care oferă pacea sufletească şi detaşarea de încercările vieţii citadine. Expresii legate de ceai definesc comportamentul şi pshihologia individului. De pildă, japonezul spune despre cineva care este nepoliticos, insensibil sau chiar grosolan că este „lipsit de ceai”, iar despre altul care se comportă zgomotos şi fără tact că are „prea mult ceai”.

Concluzii: Deşi secolul XXI a influenţat atât cultura, tradiţiile, felul de a trăi, ba chiar structura biologică şi psihică a japonezului, dăinuie totuşi acel nucleu misterios şi încă necunoscut, care susţine farmecul şi taina acestui popor şi a tărâmurilor pe care aceştia trăiesc în adevăratul sens al cuvântului. Respectul şi admiraţia faţă de natură, felul ponderat de a acţiona şi de a creea, subliniază imaginea acestei naţiuni speciale care se deosebeşte indiscutabil de celelalte tradiţii, sărbători şi obiceiuri de pe restul Planetei.  

Elementele subtile pe care le aduc tezaurului mondial al artei, nunanţele fine ce caracterizează cultura japoneză fac ca Ţinutul Soarelui Răsare să „deschidă uşi” cu posibilităţi nemaiîntâlnite, nefructificate până acum şi moduri de a aborda lumea într-o viziune spirtuală, apropiată familiei, sufletului şi a minţii.

Probabil că japonezii au reuşit să înţeleagă evoluţia vieţii în ansamblu. Nucleul, anterior amintit, presupune tradiţie, autenticitate, devotament, disciplină şi existenţa unui cămin, acesta din urmă fiind laitmotivul culturii japoneze, elementul fundamental al întregii societăţi. Reprezentând baza unui progres armonios, solid şi sănătos a poporului asiatic, familia şi în general comunitatea au fost, sunt şi vor fi elemente principiale ale tradiţiei nipone.